avea poveşti să-mi spună. multe. şi, uite-aşa, întâmplări cu iz de satiră se revărsau asupra mea în timp ce el, privind un pic deranjat de tăcerea proiectată perpendicular pe vorbele-i, încheia cu o explicaţie suplimentară despre cum e, de fapt, situaţia. da, eu tac. mereu îmi ţin cuvintele când vine vorba de ce au ei de împărtăşit. de lumea lor rotundă mă ţin departe, căci sunt un cub, după cum îmi spunea un alt el ce-şi revendica, nu cu mult timp în urmă, şiruri de cuvinte pixelate. şi atunci am lăsat un binecrezicevreitunumăinteresează să fie password pentru o tăcere. încă una în stock, doar sunt un robot cu hdd încăpător. măcar ego-ul acela mefistofelic mă făcea să nu mai număr zilele de la ultimulcuvântspus şi să dau de veste victorioasă că a trecut pseudotaifunul afectiv prea repede ca totul să fi însemnat un ceva demn de luat în seamă şi inserat în suflet. dar el revenise cu satirele acelea având un scop precis. erau un pretext poveţele domnului împotrivaoricespuneoricinealtcinevadecâtimagineadinoglindă. din vorbele lui trebuia să-nţeleg că lumea nu s-a stins odată cu ţigara aruncată pe jos, într-un gest cam de mahala, ce mă făcuse să devin cea mai ocupată persoană din lume când telefonul îmi flashuia numele lui. că el e bine trebuia eu să-nţeleg din toată expunerea aia de telenovelă cu buget redus. aşa de bine încât are gânduri serioase de mers la primărie, iar eu voi fi bine dacă (şi numai dacă) mă bucur pentru el & o ea. şi stând aşa, cu tăcerea ca o aură, nu mă puteam gândi decât la cât de patetic ar fi să-i spun că am căzut de două ori pe acelaşi genunchi, iar bătrânii spun că e semn bun, de măritiş. am început să râd de el, de mine şi de genunchiul care mă va face, zică-se, nevastă până la final de an.x2.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu