25 e un număr
frumos, aproape imaginar. Ca şi cum l-ai ţinut minte dintr-un vis şi-apoi l-ai
spus tuturor înainte de micul-dejun, uitând pâinea în toaster. Un număr ce
rămâne pe buze şi după ce sorbi cafeaua. Chiar şi după paharul de vin de după
un dejun leneş, dintr-o duminică ploioasă, ascultând voci abrazive pe fundal. Ce-mi
place cel mai şi cel mai mult la el e că îţi dă un aer de om cu preocupări mai
puţin boeme. Acum pare în regulă să te uiţi la un meci de fotbal şi să cumperi
bilete la un concert de la capătul lumii, să dai sfaturi de viaţă altora, să
mănânci mai des în oraş, să refuzi ieşirile plicticoase spunând că ai treabă,
să un mai tolerezi cerşetorii şi să te mândreşti că eşti într-un fel anume. Pare
ceva obişnuit să ai instinctele mai scuţite, fie ele sexuale, materne, de
supravieţuire. Şi să discuţi despre un buget suedez. Şi-mi mai place că 25 m-a învăţat
că nimeni nu este foarte amabil fără să aibă un scop precis, şi să mă trezesc
la 7 am fără să apăs snooze, să mă bucur de nopţi, să uit şi să accept că
subconştientul meu a vrut asta, să nu mai simt absenţe şi să contabilizez
prezenţe, să fiu tolerantă cu trecutul şi exigentă cu clipa de faţă, să port
tocuri, să resping apeluri când nu vreau să vorbesc, să dau mesaje când mă
gândesc la cineva, să beau 2 l de apă pe zi şi să renunţ la identităţile
virtuale răsfirate în eter. În plus, aş putea spune că nu mi-a luat chiar atât
de mult să realizez că nu-mi plac oamenii mofturoşi, deciziile luate prea târziu,
temperaturile foarte înalte, emisiunile de genul Vocea României, eternii
nemulţumiţi, complicaţiile sentimentale, mâncarea reîncălzită, să merg cu autobuzul,
culoarea roz, pepenele galben, vasele lăsate în chiuvetă, să şofez, să dau
explicaţii, windows 7.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu