îmi mai amintesc puține lucruri din camera albastră, iar fiecare dintre ele e atât de nesemnificativ, de mărunt. ca vârful unui creion perfect ascuțit de o mână răbdătoare. tot așa, ca pe creioanele astea, amintirile albastrui le țin departe de orice gest le-ar strivi perfecțiunea, să-mi rămână neatinse și neîntinate. să pot scrie cu ele povești, să desenez urâtul frumos. ah, desigur că nu fac asta niciodată, doar îmi place să știu că o pot face. și tot așa privesc spre everestul din cărbune gândindu-mă că dacă pe mine ar sta scris ceva, n-aș mai avea pofta asta de explorat foi și .txt-uri, de liniștea unui zâmbet de demult, de mâini mirosind a portocale și charon, de căni cu earl gray, lapte și mereu prea mult zahăr pentru gustul meu de fată care stă departe de dulcegării.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu