Femeia de pradă

De nicăieri apare. Semeaţă, cu flăcări în priviri şi mii de ace în cuvintele puţine, aruncate ca din întâmplare. Ea-l cunoaşte mai bine şi trebuie să ţi-o spună pe un ton nonşalant, amintind de ceva al lor, o amintire nu foarte îndepărtată. Îi este duios tonul când îi vorbeşte. Tu, în ecuaţie, nici nu exişti. Răceala unei priviri, indiferenţa unui gest cu mâna, tonul glacial şi zidul ridicat în cel mult o nanosecundă între tine şi el. Le conştientizezi şi n-ai scut pentru bătălia asta, n-ai cum să invadezi un teritoriu fără arma indolenţei. Aşa că o laşi să domine câmpul de luptă, să-şi soarbă victoria din paharul lui, să sfâşie, să zgârie, să nimicească. Şi-apoi să încânte lumea cu povestea ei despre beligeranta-i dragoste. Tu te retragi şi laşi totul pradă întâmplării. Ale tale şi-ale lui. Pentru că frânghiile alea ce v-aduc în acelaşi loc, în acelaşi timp, nu le poţi controla nici tu, nici el si, mai ales, nici ea.