nu mai ştiu cum se cheamă starea asta în care ceva apasă pe piept şi, in acelaşi timp, împrăştie mintea înspre o sută de gânduri incongruente. mă pricep atât de bine să găsesc puncte comune, coincidenţe şi legături de tot felul, însă lor nu le găsesc nicio asemănare, iar încercarea de a le potrivi cumva, după o regulă anume, mă oboseşte atât de mult, încât nu mai ştiu când încep să le înnod unele de altele şi când, plângând, le sfăşii membranele cu regulile mele desuete şi aproape absurde de a le da un rost. mi-ai înţelege fixaţia şi m-ai condamna mai puţin dacă, măcar o dată, ai încerca să repari un lucru stricat fără să ai vreo unealtă în jur. cam ca atunci când încerci să-ţi dregi sufletul cu oameni frumoşi şi alcool, dar n-ai sorţi de izbândă. cu gândurile astea e aceeaşi poveste. stau să le repar cu minuţiozitatea unui ceasornicar, dar la final constat că sunt defecte şi nu mai pot face parte din mecanismul şi aşa şubred.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu